Autoportret...

Astazi am intrat intr-un vagon al metroului nu foarte plin deci mi-am permis sa ma asez pe un scaun . Langa mine se afla o femeie cu fetita sa in brate. In urmatoarea secunda am fost sigura de ce va urma: fata fetitei, inconjurata de doua codite balaie impletite probabil de mama ei, se lumina si atunci am stiut ca va incerca sa atinga cel putin unul dintre lucrurile care atarna de ghiozdanul meu. Si asa s-a si intamplat: s-a aplecat usor privindu-mi intrebator si apoi a atins insigna ce statea bine infipta in textura ghiozdanului, incercand sa-i ghiceasca materialul din care este confectionata. Nu a apucat prea mult timp sa o tina in manute, caci metroul ajunsese la capat si a trebuit sa coboram, insa la plecare mi-a zambit recunoscatoare. As numi asta un fel de nevoie de a simtit lucrurile, de obicei intalnita la cei mici. Si eu am inca aceasta nevoie si mi se pare absolut fireasca. In fine, apoi m-am amestecat prin multimea haotica ajungand la Unirii unde Veronica ma astepta deja de 7 minute. Am iesit impreuna la suprafata si am luat-o agale spre Universitate, intrand pe Lipscani si apoi pe o mica strazisoara care ne-a condus spre Rai, si anume "Hanul cu Tei". Nu stiu daca este de vina poate si aspectul de vechi, dar plimbandu-ne pe acolo in cautare de cartoane colorate pentru ora de educatie plastica, am simtit ceva nemaintalnit pana acum: pur si simplu nu mai voiam sa plec de acolo, as fi vrut sa intru in fiecare magazinas, sa vad fiecare articol, dar timpul nu prea ne-a permis. Insa am avut timp sa-mi achizitionez ceva ce de mult timp imi doream : carbune de desen. Abia astept sa-l incerc intr-un desen viitor. Intre timp la ora de educatie plastica ni s-a impus tema autoportretului pe acele cartoane, ceea ce nu stiu daca m-a bucurat sau nu. In mod normal sunt destul de creativa si imi place sa desenez, dar sala de clasa nu este mereu un cadru potrivit pentru orice. In fine, m-am caznit putin sa nu acord atentie harmalaiei din clasa. Iata ce a iesit :

Model





Inceput de autoportret: