The Black Sheep

Doua mame stau de vorba intr-o statie de metrou.
-Nu stiu ce sa ma mai fac cu copilul asta! Cand ti-e lumea mai draga imi face figura si doarme pe la vreun prieten de care n-am mai auzit pana atunci. Imi scoate peri albi!
-A! Nu te nelinisti! Asta e o nimica toata pe langa ce am aflat eu despre David al meu [ David are aceeasi varsta cu primul baiat. ] Mi-a dezvaluit cineva ca tot imprumuta bani de la prieteni si zilele trecute l-am vazut fumand la un colt de bloc. Serviciu n-are! Sunt tare necajita!

Intervine si o babuta in conversatie si le spune ca “Deh! Asta-i viata! E cate-o oaie neagra in fiecare familie. Ba chiar, doua intr-a mea!”.

Ei bine, iata cuvintele magice la care voiam sa ajung: oaia neagra a familiei.

Haideti sa vorbim despre o familie considerata normala din majoritatea punctelor de vedere: social, financiar, medical etc. Parintii incearca inca de la varste fragede sa-si invete odraslele sa diferentieze binele de rau, lucru care dureaza pana tarziu in viata, caci pornesc de la a-i invata sa nu se joace cu focul, sa nu ude vecinii de la balcon etc. si ajung la a incerca sa-i fereasca de vicii, de anturaje, de orice i-ar putea influenta negativ educatia, in opinia lor.

Nu stiu daca am dreptate sau nu [ Astept sa comentati pe marginea subiectului. ], dar am impresia ca tot mai multi parinti isi considera copiii, in special cei putin trecuti de majorat, oaia neagra a familiei. Se inseala sau nu? Nu cumva aceasta oaie este un mit? Mie nu mie se pare ca exista cu adevarat, ci asta este denumirea pentru faptul ca un membru al familiei este diferit de ceilalti. In ce sens diferit? Diferit in gandire despre haine, despre muzica, despre orice neobisnuit care ii determina pe ceilalti sa-l vada diferit. Dar daca nu el este oaia neagra?

Diferit nu inseamna neaparat rau. Poate restul familiei este o turma de oi negre si el e una gri. :)

Ajungem la o etapa in care ne dorim libertate si independenta, sau macar senzatia de libertate si independenta, cu orice pret. Din simplul motiv ca vrem intimitate, nu ne mai convin regulile in ceea ce priveste ordinea in camera, ora de venit acasa, in orice caz toate acestea si multe altele ne determina sa ne dorim independenta. Problema este ca in majoritatea cazurilor, nu-ti permiti sa pleci de acasa de atat de devreme, din cauza resurselor materiale [ Excludem copilasii de bani gata. ].

Existand aceasta problema, trebuie sa mai convietuim ceva ani buni cu parintii inainte de a ne permite o locuinta personala. Dar cum sa convietuiti in armonie atunci cand tu vrei sa mergi la party-uri care dureaza toata noaptea si lor li se pare absurd, camera ta trebuie sa fie imaculata si va certati aproape zilnic din te miri ce? Simplu, dar dificil in acelasi timp. Secretul sta in toleranta. Numai daca fiecare tabara va fi mai toleranta, puteti deveni o echipa. Hai ca nu facem febra musculara daca ne ducem sosetele mudare pana la cosul de rufe, daca plimbam cainele si poate, vazand bunavointa din partea noastra, vor muta ora de intrat in casa putin mai tarziu.

Sclavul Soarelui

Ce s-ar intampla daca maine ar muri Soarele? Sa zicem ca in seara asta mergem la culcare si maine dimineata Soarele refuza sa rasara. S-a saturat sa ofere caldura si lumina atator oameni care distrug echilibrul ce ne-a fost oferit neconditionat. Oare si-ar face cineva griji pentru absenta Soarelui? Cei bronzati si-ar purta bronzul ca pe cea mai dulce dintre amintiri si ca pe cel mai merituos trofeu.

Dupa ce ne-am lua privirea de la cer si ne-am reveni din uimire, probabil am incepe sa ne punem intrebari. Cum ne descurcam noi fara Soare? Unele tari se bazeaza aproape total pe Soare pentru energie electrica si luminoasa, utilizand panouri solare. Lor sigur le-ar fi cel mai greu, dar chiar mai departe de necesar, ne-am putea obisnui sa traim fara Soare?

Am putea accepta sa vedem numai nori, picaturi de ploaie si fulguieli timide albe?
Sunt sigura ca am fi raciti mult mai mult des, am sta mult mai mult in casa si am fi mult mai des deprimati fara Soare.

Uneori, cand esti trist, un cer insorit iti poate ridica infinit moralul. :)

Fara Soare parca nici vacanta de vara (acum pe sfarsite), nu si-ar mai avea rostul pentru ca nu mai exista vara in sine. Iti dai seama? Nu mai mergem la mare, sau daca mergem nu ne scaldam in ea, nu ne mai ingropam in nisip, nu mai mergem pe strand, nu mai purtam haine subtiri.

Ma intrebam intr-o vreme ce parere ar avea niste nepamanteni daca ar veni pe Pamant si ar nimeri pe o plaja plina. Varianta cea mai plauzibila pe care am vazut-o este ca ar ramane socati de cat de ridicoli suntem. Pe bune, stam ore intregi, adeseori nemiscati, asteptand o reactie naturala, de protejare a pielii: bronzul. Adoram asta, sa ne incingem trupurile pana aproape ne prajim. Si de ce facem asta? Pentru ca bronzul arata bine, este sexy, pentru ca ne place sa ne admiram si sa fim admirati. Deci totul porneste din dorinta de a avea un aspect fizic cat mai placut pentru ca oamenii frumosi au numai de castigat, nu?

Ah, suntem sclavii Soarelui!

Cine e de vina?

Pentru muzul meu…

Cum ai putea sa-i rezisti atunci cand, privindu-te in ochi, iti spune abia soptit: “Sunt cel mai fericit om din lume si numai tu esti de vina!” ?

Puteti spune ca nu exista asa ceva, dar eu va contrazic si va zic ca poate exista. In orice caz, merita sa speram la faptul ca fiecare dintre noi il va gasi pe acela care sa-l inteleaga fara sa fie necesare explicatiile, cu care sa nu se plictiseasca niciodata desi stand in tacere pentru ca va veti asculta fascinati bataile inimii. Cum altfel am putea trai fara speranta?

Cum ii poti rezista cand o vezi asteptandu-te imbujorata, cand ii simti mana micuta in mana ta mult mai mare sau cand te joci ca un copil in parul ei lung? Ai fi in stare sa-i cumperi inghetata desi e racita daca ea te roaga insistent. :)



Multi spun sa nu te indragostesti de la inceput de cineva pentru ca poti avea de suferit, dar cum sa nu faci asta atunci cand celalalt iti ofera sufletul lui pe tava zambindu-ti entuziasmat, convins de faptul ca vei face acelasi lucru. :D Si eu chiar cred ca ar trebui sa faci acelasi lucru atunci cand vezi asta, pentru ca daca pornesti cu ideea riscurilor, reperandu-te la experientele neplacute din trecut, pornesti fix cu stangul. E ca si cand iti cumperi o bluza cu un defect pe care il vei observa prea tarziu, probabil atunci cand ai ajuns deja acasa si atunci se iveste amaraciunea.

Cine e de vina pentru toate prejudecatile astea care ne urmaresc zilnic, pentru pasii nostrii stangi? Noi. Noi, pentru ca nu avem mai multa incredere in noi si in cei din jurul nostru. Intr-adevar se poate intampla sa acordam “credit” unei persoane care sa-l risipeasca in vant, dar noi trebuie continuam sa acordam credit pentru ca numai asa ne va fi acordat inapoi la un moment dat.

Ne este greu sa acordam incredere pentru ca nu credem ca o vom primi din partea cealalta si credem ca nu o vom primi pentru ca nu o acordam. E ca un cerc vicios fara scapare. Parca ne temem unii de altii, parca suntem in continua competitie si, incercand sa ne demonstram superioritatea in fata celorlalti, ii putem pierde ca prieteni.

Uf! De la ce pornisem si uite unde am ajuns! Adevarata idee care as fi vrut sa reiasa din articolul acesta ar fi importanta a ceea ce oferim celor din jur pentru ca intr-adevar, la un moment dat, vom culege ceea ce le-am oferit si in functie de caz, vom fi fericiti sau nefericiti. De ce sa nu pornim de la ideea ca putem decide in ce directie sa o ia viata noastra? Pacat ca nu ne invata asta la liceu! Ne-ar fi util. Dar zau nu e greu, dragii mei. Puteti incepe oricand. Trebuie doar sa fiti darnici. Nu zic ca asta vă va face instantaneu fericiti, dar aproximez ca veti fi mai putin nefericiti. :D

Duş?

Telefonul suna tot mai insistent si tot mai insistent si ea tot nu-l gasea prin mormanele de pungi de cadouri de pe podea. Fusese ziua ei in ziua precedenta. Il gaseste deja oprit sub un ambalaj cu inimioare rupt…iar Adela. Nu putea s-o sune acum caci ea nu poate sta locului atunci cand vorbese la telefon, iar in momentul de fata nu avea loc sa se plimbe prin camera.
Dupa indelungi eforturi reuseste sa elibereze podeaua si o suna pe una dintre prietele sale de suflet, Adela. Deja se intunecase afara.
- Alo? raspunse ea somnoroasa.
- Ce faci mai? Dormi?
- Pai ce altceva sa fac asteptand sa ma suni..
- Ehh…Stii si tu..ordine prin camera…chestii de igiena personala...
- Awch! Nasol…
- Linisteste-te! In niciun caz duş! Nu se accepta duşul!
- De ce? intreba pe un ton atat de dragalas incat Mirela aproape isi imagina expresia fetei. Ce te-a mai apucat de data asta?
- Aaa…nimic.... miros a el…..si mi-ar placea sa pastrez asta…..macar o noapte….
- A, ok! raspunse plictisita ca o vaca care rumega de juma` de zi. Deci maine o sa te speli, nu? intreba vrand parca sa o atentioneze ca va avea ea grija sa se spele totusi.
- Da mah! si un suras copilaresc ii scapa involuntar.
- Ce e? Verificam doar, se scuza timid.
Acum Mirela radea cu tot corpul avand in minte imaginea fiecarui muschi facial mirat al Adelei. Dupa asta toata ziua i se derula in fata ochilor.
Se trezi devreme, matinala ca de obicei, desi dormise putin, agitata fiind din cauza lunii pline. Motanul ei casca lenes la picioarele ei dupa care se ridica tantos si se ghemui in bratele ei torcand zgomotos. Uneori i-ar fi placut sa se poata lipsi de actiuni precum dormitul sau mancatul pentru ca i se parea ca-i ocupa prea mult timp din zi, asta oricand in situatia in care nu dormea mai mult de 6-7 ore pe noapte. In fine, dupa micul dejun privi fara ganduri pe fereastra. Nu voia sa citeasca cartea despre viata politica in vremea lui Cicero, nu voia sa iasa afara, nu voia sa se uite la televizor, o enerva asta. De obicei, se uita fascinata la reclame, si atat. Incepu sa-si pieptane uriasul motan de 8 kg, pe nume Tomy, companionul ei de mai bine de 10 ani si privindu-l fericit cum se intinde sub perii pieptanului, se simti si ea fericita.
Deodata se trezi pe un lac, intr-o barca. O barca, doua trupuri, o minte si o inima. Era soare si ii placea asta la nebunie. Ei nu-i era cald nici macar vara cand era canicula. Se simtea exact in elementul ei, mai ales fiind si in preajma lui. El s-a oprit din vaslit cand au ajuns sub o salcie si i-a cuprins fata intre mainile lui mari. Cat ii place sa o priveasca, sa-i observe fiecare celula a fetei si a buzelor. Toate il cheama la ea si el le urmeaza, caci zambetul ei inocent este tot ce are nevoie pentru a fi fericit.
Ea privi usor dezgustata apa verde a lacului. El baga imediat de seama si incepu sa rada. Ea n-ar face baie in apa aia nici mancata de termite, el da, probabil chiar cu termitele daca ar fi posibil.
Peste cateva ore copacii ii zaresc sub o umbrela. Norii isi cern amarul cu fiecare clipa tot mai indarjiti astfel incat deja sunt uzi leoarca la picioare, dar nu le pasa. Merg pe trotuar tinandu-se de mana sub umbrela rosie. Ea se opreste si se intoarce catre el, ii zambeste tandru, el ii cuprinde talia subtirica si o ia in brate…
- Hey! Mirelaaaaaaaa? Vorbesc singura sau ce naiba?!!
- Aaa….scuza-ma…mi-a…plecat mintea…
- Mda, stiu…..Ai idee a cata oara e saptamana asta? Ei bine, eu am!
In camera se facu o liniste surprinzatoare, perturbata doar de tonul telefonului inchis in nas.

Ishtar - Comme toi (As you are)

O voce calda si niste versuri bine alese au in comun rezultatul: o melodie care iti aduce linistea in suflet si zambetul pe buze indiferent daca te gasesti dupa o zi intreaga de stat la plaja sau de alergat prin nebunia orasului cu treaba.

Fiecare simte si descrie iubirea altfel, fiecare o mirosim altfel, dar toti stim atunci cand e deosebita si atunci parca nimic nu poate sa o curme. Desigur, fiecare iubire este deosebita in felul ei. :D

Ei bine, mie iubirea imi miroase a ciocolata, a mar verde, a piersica, dar si a putina nicotina. Soarele bland al diminetii imi inspira iubirea, dar la fel si aceasta melodie speciala pentru cei sensibili si puternici in acelasi timp: “Comme toi“.

http://www.youtube.com/watch?v=z3qo10PCLb4&eurl=http%3A%2F%2Fwww.viatadeliceu.ro%2Fpoveste-de-dragoste%2Fishtar-comme-toi-as-you-are%2F&feature=player_embedded

Gata scoala...

Ce faci atunci cand ti-e prea dor de prea multe lucruri si persoane, si-ti vine s-o iei la fuga, dar nu stii incotro si nici nu ai cum?

"Scrii o carte." mi-a sugerat o prietena, dar inca nu ma vad in stare sa scriu o carte.

Un prieten crede ca-s pedepsita. Nu stiu daca sa-i dau dreptate sau nu. Stiu ca nu sunt chiar usa de biserica, dar nici prea multe rele nu cred c-am facut si totusi uite ca s-a intamplat.

De o luna si o saptamana n-am mai iesit deloc din casa decat pe la doctor. La inceput, cand stiam ca toata chestia asta va dura doar doua saptamani, am crezut ca voi muri, metaforic vorbind.

Noroc ca apucasem sa dau toate tezele si in principal, aveam note. Mi-e dor pana si de mers la scoala. Nu mi-ar pasa daca as da 3-4 teste zilnic, tot m-as duce.

Ce-am patit, Domne`? Mi s-a recomandat repaus doua saptamani sub diagnosticul de osteocondrita, dupa ce am acuzat dureri puternice la piciorul stang. Dupa o saptamana si jumatate mi l-au pus in gips pentru ca nu era nicio ameliorare in urma tratamentului. Dupa o saptamana si cateva zile a inceput sa ma doara si dreptul, mai puternic decat stangul. Dupa doua saptamani de stat cu piciorul stang in gips am fost la doctor si mi l-au scos, insa mi l-au pus pe dreptul. Facusem fractura de cuboid, asta topaind pana la toaleta si bucatarie.
Nu voi detalia si mai mult motivele medicale pentru ca si doctorii sunt inca nehotarati, mai ales in privinta piciorului stang. Mai am inca o saptamana de stat cu dreptul in gips. Deci, in total voi avea o inactivitate aproape totala de o luna si jumatate.








Cum m-am schimbat eu in luna asta?

Am reinceput sa cant la chitara, sau mai bine zis sa incerc, lucru pe care il neglijasem.





La inceputul problemei, profa de teatru, cunoscandu-mi firea, mi-a spus:
"Las` ca-ti prinde bine ca asa te mai maturizezi si tu!"
Am ras si nu prea am crezut-o, dar acum ii dau dreptate in totalitate. E si asta o chestie, sa te izolezi, de voie sau de nevoie, de prieteni si de toata activitatea ta.

In mod normal, se cerea doar izolarea de activitate, dar in cazul meu se intelege si cea de prieteni. Din nou, ma autoconsider ciudata. Eu nu vreau sa-mi vad prietenii atunci cand nu ma simt bine. Stiu ca prietenul adevarat ti-e aproape si la bine si la rau, dar nu suport gandul.

M-am suportat greu in primele zile. Dupa ce te obisnuiesti sa nu stai aproape deloc singur, doar cu tine si gandurile tale, ai un soc cand te trezesti singur in camera ta cam trei sferturi din zi.
Am gandit tot ce ramasese negandit intre repetitiile la cor, teatru, teorie teatrala sau orele de la scoala si interminabilele teme pentru acasa.
Chiar glumea o prietena spunandu-mi ca macar asa sunt intr-o bine meritata pauza, pe care nu mi-as fi luat-o singura nici in ruptul capului.
Trebuie sa recunosc ca are dreptate. [ Intre timp, am invatat sa recunosc cand cineva are dreptate sau nu.]
Acum sunt mai calma, mai impacata cu mine ca oricand si risc sa devin cinefila.
Am gasit o portita spre a mai omori timpul: filme si carti. Imi place.

In ultimul rand, am privit mai mult lumea de la geam si acum sunt si mai indragostita de Bucuresti, in contrast cu majoritatea locuitorilor sai.






Cred ca tine si de puterea caracterului fiecaruia sa treci "nesifonat" prin izolare.
Izolarea e groaznica si te face sa fii netolerant si rautacios.

Poti fi in acelasi timp criminalul insetat de propriul sange sau salvatorul ingrijorat de soarta ta. Depinde ce alegi.

Dar tu cine esti?

Eu sunt eu, dar nu eu tu, ci eu eu.