miercuri, 10 iunie 2009

Gata scoala...

Ce faci atunci cand ti-e prea dor de prea multe lucruri si persoane, si-ti vine s-o iei la fuga, dar nu stii incotro si nici nu ai cum?

"Scrii o carte." mi-a sugerat o prietena, dar inca nu ma vad in stare sa scriu o carte.

Un prieten crede ca-s pedepsita. Nu stiu daca sa-i dau dreptate sau nu. Stiu ca nu sunt chiar usa de biserica, dar nici prea multe rele nu cred c-am facut si totusi uite ca s-a intamplat.

De o luna si o saptamana n-am mai iesit deloc din casa decat pe la doctor. La inceput, cand stiam ca toata chestia asta va dura doar doua saptamani, am crezut ca voi muri, metaforic vorbind.

Noroc ca apucasem sa dau toate tezele si in principal, aveam note. Mi-e dor pana si de mers la scoala. Nu mi-ar pasa daca as da 3-4 teste zilnic, tot m-as duce.

Ce-am patit, Domne`? Mi s-a recomandat repaus doua saptamani sub diagnosticul de osteocondrita, dupa ce am acuzat dureri puternice la piciorul stang. Dupa o saptamana si jumatate mi l-au pus in gips pentru ca nu era nicio ameliorare in urma tratamentului. Dupa o saptamana si cateva zile a inceput sa ma doara si dreptul, mai puternic decat stangul. Dupa doua saptamani de stat cu piciorul stang in gips am fost la doctor si mi l-au scos, insa mi l-au pus pe dreptul. Facusem fractura de cuboid, asta topaind pana la toaleta si bucatarie.
Nu voi detalia si mai mult motivele medicale pentru ca si doctorii sunt inca nehotarati, mai ales in privinta piciorului stang. Mai am inca o saptamana de stat cu dreptul in gips. Deci, in total voi avea o inactivitate aproape totala de o luna si jumatate.








Cum m-am schimbat eu in luna asta?

Am reinceput sa cant la chitara, sau mai bine zis sa incerc, lucru pe care il neglijasem.





La inceputul problemei, profa de teatru, cunoscandu-mi firea, mi-a spus:
"Las` ca-ti prinde bine ca asa te mai maturizezi si tu!"
Am ras si nu prea am crezut-o, dar acum ii dau dreptate in totalitate. E si asta o chestie, sa te izolezi, de voie sau de nevoie, de prieteni si de toata activitatea ta.

In mod normal, se cerea doar izolarea de activitate, dar in cazul meu se intelege si cea de prieteni. Din nou, ma autoconsider ciudata. Eu nu vreau sa-mi vad prietenii atunci cand nu ma simt bine. Stiu ca prietenul adevarat ti-e aproape si la bine si la rau, dar nu suport gandul.

M-am suportat greu in primele zile. Dupa ce te obisnuiesti sa nu stai aproape deloc singur, doar cu tine si gandurile tale, ai un soc cand te trezesti singur in camera ta cam trei sferturi din zi.
Am gandit tot ce ramasese negandit intre repetitiile la cor, teatru, teorie teatrala sau orele de la scoala si interminabilele teme pentru acasa.
Chiar glumea o prietena spunandu-mi ca macar asa sunt intr-o bine meritata pauza, pe care nu mi-as fi luat-o singura nici in ruptul capului.
Trebuie sa recunosc ca are dreptate. [ Intre timp, am invatat sa recunosc cand cineva are dreptate sau nu.]
Acum sunt mai calma, mai impacata cu mine ca oricand si risc sa devin cinefila.
Am gasit o portita spre a mai omori timpul: filme si carti. Imi place.

In ultimul rand, am privit mai mult lumea de la geam si acum sunt si mai indragostita de Bucuresti, in contrast cu majoritatea locuitorilor sai.






Cred ca tine si de puterea caracterului fiecaruia sa treci "nesifonat" prin izolare.
Izolarea e groaznica si te face sa fii netolerant si rautacios.

Poti fi in acelasi timp criminalul insetat de propriul sange sau salvatorul ingrijorat de soarta ta. Depinde ce alegi.